Cici Bonazzi, poeta e scrittore dialettale nato a Tirano il 4 luglio 1931 ora residente a Canberra ( Australia ), ci dà questa opportunità. Ci racconterà alcune sue “ storie “ in alcuni brani a puntate, guidandoci per mano, inserendo accanto alle parole desuete il suo “significato” in italiano.
Il lettore potrà suggerire “altri modi di dire “ o chiedere ulteriori delucidazioni tramite la casella commento. La rubrica e le risposte ai commenti saranno curati da Ezio Maifrè.
‘l noss dialèt.
( 3° puntata )
Mi gavaròo àa (avrò anche) ‘n müs de sciüscia miòla (faccia da succhia midollo), ma su mìga tant antréch cùma ‘n gèrlu (stupido) u facc sü a cavàgna (a cesta), capìsi che ‘l dì de ‘n cöö al viulìn dèl noss dialèt al ga sa scürtàa ‘n pit l’archèt e ‘l sùna pü cùma ‘na òlta e cu ‘l sùna, l’è pégiu de ‘na sciguèta de scarfòi (fischietto costruito con brattee); alùra al ma vée chilò de dumandàm: cusèlpo (cos’è) sücès? Se stu dialèt l’è rée a murì, de chìpo (di chi) l’è la cùlpa? Nòsa u di òtri? Vardùmach (guardiamoci) po int an pit par capì ‘l mestée (la cosa)!
Unestamént mì crédi che ‘l prubléma ‘l sàbi (sia) scuminciàa tancc agn fa cu séri amò ‘n bucèta nitùn (moccioso) ‘n pòo cresüü. An séra ‘n témp de guèra e a Tiràn al rüàva tancc sfulàa, gént che par paüra dèli bùmbi che i aeruplàni mulàva giù, vignìva ‘nsü a cercà scamp, bràva gént antendùmas, dabéna (buona) e àa vulunterùsa, parò i parlàva divèrs de nòtri, i parlavà ‘na léngua furèsta dìcia (detta) italiàn: “la lingua madre”,periculùsa par al noss vernàcul; sta léngua ‘n pòo maüca (stramba) l’ampestàva(appestava) sü la s’cetèza di noss vucàbui e la finèza dèla prunünzia. Parò sta gént cun al stremìzi ‘n dèl cavalòt (spavento nei pantaloni), la capìva nigùt (niente) di noss mestée, dèl noss dialèt e di nòsi üsànsi, a vulè fa ‘na discüsiùn cun lur s’ga vuléva l’intèrprete u ‘l vucabulàri e quài òlti, i ga dàva parfìn dèl’àrabu sénsa avèch l’intensiùn de ufénd. Putànega (per forza), lur iéra istrüìi, iéra facc li scöli òlti (scuole superiori) e iéra gànzi e zabedàa (eleganti e signorili), i vestìva bée e sémpri cun li bràghi de stòfa bùna cun int la rìga, i sfugiàva l’ültima mòda, i gh’éra li ùngi nèti, i tiràva mìga sü ‘l nit(moccio), i maiàva pitanzìn (leccornie) savèndu duprà la furselìna (forchetta) cun la man giüsta ‘nvéci de rusegà castègni sèchi u pulénta s’cèta (senza companatico) tücc i dì e ‘l pü bèl l’éra, che i ga rüàva viv sénsa fa sü cài u petégi (viscichette) par i màa u piegà la göba. Nuìaltri m’à facc an pit cùma i scimiòcc, an vuléva cupiài parchè lur iéra de cità, iéra bun de parlà ‘n léngua bèla “forbita”, nèta e che fàva culp, an sa lagàa ‘n pòo strulegà sü (ammaliare) sénsa capì a cusèpo ‘n vàva ‘ncùntra. L’è stacc iscì che li nòsi màmi tant dabéni li sa stremìdi (spaurite) par i fiöi: “se ‘n völ mandài angìru par al mund, cusafaràipo (cosa faranno) sti por s’cèt (ragazzi) che ià capìs nigügn! Cùma i rabìs fo(aprono) la bùca i par tudèsch! Ma de fa vargùt (qualcosa)”, li diséva surapesée. E chilò le scuminciàda l’ambastardidüra dèla nòsa parlàda; sti bràvi regiùri (mamme) ià vulüü parlàch ài ràis (ragazzi) cùma chìi dengiù. “Apriti o cielo!”, sa na sentüü iscì tànti e de bèli che pudarési fa giù ‘n antalugìa (raccolta) e par dav (darvi) ‘n esémpi ecùn vargügna(eccone qualcuna): “lascia stare chèl cagnuolo altrimenti ti può sgagnàre (morsicare), òlsa su le piòtte (alza i piedi) sedenò puoi scapusciàre, non andare nella pociàcchera sedenò ti puoi brodegàre, soffiati il nitto (moccio), non pescàre (calpestare) quella sciòtta (sterco), non fare l’ambesuìto e tànti d’òtri. Sénsa savèl, a Tiràn e ‘n Valtelìna l’éra nasüü ‘n’òtra léngua: l’italiàn dèl làras (italiano maccheronico).
Continua...
Nessun commento:
Posta un commento